Cănd crezi că nu mai poți……ascultă!
În 1965, Bob Butler și-a pierdut picioarele în urma unei explozii în timpul războiului din Vietnam. S-a intors acasă ca un erou. Douăzeci de ani mai târziu, a dovedit că eroismul vine din suflet.
Butler lucra în garajul său din Arizona, SUA, într-o zi călduroasă de vară când a auzit țipătul unei femei. Deplasându-se în scaunul cu rotile, a ajuns la casa de unde se auzeau țipetele, dar pentru că tufișurile erau foarte dese, nu putea să ajungă la ușa din spate. Așa că s-a dat jos din scaun și a inceput să se târască prin praf, printre boscheți, în ciuda durerilor ingrozitoare pe care le avea.
Când a ajuns langă piscină a văzut că o fetiță zăcea pe fundul bazinului. Fetița pe nume Stephanie Hanes, in vârstă de 3 ani, se născuse fară brațe si jucându-se pe lângă piscină, a căzut și pentru că nu avea brațe , nu a putut să înoate. Mama ei stătea neputincioasă lângă bazin și țipa. Butler s-a scufundat repede și a adus fetița la suprafața. Între timp mama a chemat o ambulanță. Butler a început să-i acorde fetiței primul ajutor. Cu mult calm, a încurajat-o pe mama:
-Nu-ți face griji, totul o sa fie bine. Eu i-am ținut loc de brațe când am scos-o la suprafață și acum îi voi fi plămâni. Împreună vom reuși.
La scurta vreme fetița a început să tușeasacă și a deschis ochii. În timp ce se îmbrățișau, fericiți că fetița și-a revenit, mama l-a întrebat pe Butler de unde și-a dat seama că totul va fi bine.
-Nu știam, a raspuns el. Dar atunci când mi-am pierdut picioarele în explozie, eram singur pe câmpul minat. Nimeni nu era prin preajmă, cu excepția unei fetițe vietnameze. În timp ce se lupta să mă târasă spre satul ei, ea mi-a șpotit:” E in regulă.” Cuvintele ei au adus spreranță în inima mea și am vrut să fac și eu același lucru pentru micuța Stephanie.
Toți suntem dependenți unii de ceilalți mai mult decat credem! Nu judecați, toți am lăsat din ceva pentru a deveni altceva.