Parabola despre dovleacul nemulțumit
”Să nu umblăm după o slavă deșartă întărâtându-ne unii pe alții și pizmuidu-ne unii pe alții.”
– Ia dă-te jos de-acolo, se rățoi dovleacul. Mai lasă și pe altul să urce pe arac!
– Ce vrei, dovleacule? De ce ești supărat? Răspunse vița-de-vie.
– Așa! a spus țâfnos dovleacul. De ce stai într-una pe sus, iar eu să port fructul prin praf? Doar pentru că țăranul nu a vrut să-mi puna și mie un arac?
– Țăranul a știut ce face, a grăit blând vița-de-vie
S-au tot certat în dimineața aceea de primavară și nu s-au înteles.
Mâniat, doveleacul s-a hotărât să urce la fel de sus ca vița-de-vie. Și cum numai la câțiva pași de acolo se găsea un copac, s-a prins de trunchiul său și a urcat numai să se vada sus. Îi venea să râdă de vița-de-vie care rămase mult mai jos, pe arac. Tocmai atunci trecea pe acolo țăranul:
-Ia uite dovleacul ăsta unde s-a cățărat? Grăi el catre vecin.
– Dar să-l vedem când o sa-i crească fructul, ce o sa facă?
La auzul acestor vorbe dovleacul simți că îl cuprinde frica. Se uită în jos și îl apucă amețeala.
– E oare vreo primejdie? Se intrebă în capul lui mare.
Ar fi vrut să coboare, dar se temea de râsul viței. Și fructul se cocea și creștea tot mai mare si mai greu. Abia se mai ținea. Ce bine ar fi fost pe pământ. Nu se mai chinuia atât.
– Vițo-de-vie ajută-mă să cobor! Am fost un prost… De-o fi să cad, prinde-mă tu între frunze ca să nu mă sfărâm.
– Te-as ajuta, dar n-am putere! Răspunse vița privindu-și strugurii grijuluie, să nu-i strivească dovleacul gogoman când o să cadă.
S-a îngreunat dovleacul tot mai mult și într-o zi s-a intâmplat ceea ce era de așteptat: dovleacul a căzut. Coaja s-a spart și sâmburii s-au împrăștiat. Un purcel, care trecea pe acolo l-a văzut și l-a mâncat.
Comparându-ne cu alții vom fi veșnic nemulțumiți! Fiecare a lăsat din ceva pentru a dobândi altceva. Omul tulburat judecă, inteleptul observă 🙂